Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Cred că impactul cel mai real al muncii mele nu se vede în ore de somn recuperate, ci în ceva mai profund. Lucrez cu femei care au multe responsabilități, care conduc echipe, familii, propriile afaceri și care, la un moment dat, ajung să funcționeze din inerție, nu din alegere. Rolul meu este să le ajut să revină la capacitatea pe care știu că o au, fără să se consume pe drum. Când asta se întâmplă, nu se schimbă doar somnul lor. Se schimbă felul în care sunt prezente pentru oamenii din jurul lor și felul în care se raportează la propriile limite.

Douăzeci de ani am lucrat în resurse umane, unde am învățat să scot randament din procese, iar apoi am descoperit că cea mai mare pârghie nu stă în calendar sau în liste, ci în somn. Sunt sleep coach, iar formarea mea s-a axat pe a înțelege cum funcționăm și cum putem integra informații din neuroștiință în practica de coaching.

Pentru că atunci când dormi cu adevărat, îți revine claritatea, capacitatea de decizie și energia. Și îți rămâne și pentru tine, și pentru familie, și pentru lucrurile mărunte care contează, de fapt, mai mult decât profesionalul: profesionalul, la un moment dat, se duce și rămâi doar cu experiența.

Am creat pentru asta propriul meu instrument, Cercul Somnului, o hartă în care îți evaluezi întreaga viață așa cum e ea acum, în contextul tău actual, prin prisma somnului. Pentru că, în definitiv, somnul de calitate ne ajută să ne trezim.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Trei lucruri.

Mi-e teribil de frică de urși. Odată, pe Transfăgărășan, am văzut un urs din mașină și am făcut atac de panică.

Al doilea: dacă m-ai vedea pe stradă în Constanța, nu ți-ar trece prin cap cât de internațională e ziua mea. Lucrez în cadrul diviziei de personal civil a armatei SUA, fiind prima româncă angajată de forțele americane în România.

Sunt o persoană foarte structurată și organizată, atentă la detalii, analitică, și îmi place să despic firul în șapte, dar într-un fel care ne ajută să gândim dincolo de tipare. La începutul călătoriei mele de dezvoltare personală și profesională credeam că e ceva în neregulă cu mine: oamenii din jur nu erau la fel de structurați, așa că îmi spuneam că eu exagerez, că nu e în ordine cum sunt. Abia mai târziu am înțeles că exact asta e resursa mea.

Și, ca să închei cu ceva mai vesel: prefer oricând să mă uit la filme de animație în timp ce mănânc înghețată de cacao.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Momentul a fost în dormitorul meu, prin 2012.

Pentru a înțelege contextul: înainte de noaptea aceea, lucram de acasă cu ani buni înainte ca lucrul de acasă să devină ceva obișnuit. Stăteam în pijamale la birou de dimineața până seara, uneori fără să mă ridic nici măcar până la baie. Vorbeam foarte multe ore pe zi la telefon și lucram mult peste program, pentru că eram cel mai vechi om de HR din firmă și toată lumea suna la mine. Acum, când mă gândesc, mi se pare amuzant: odată am pus un ou la fiert, ca să mănânc totuși ceva, și am uitat complet de el. Mi-a explodat în oală, apa se evaporase de tot. Îmi tremurau mâinile pe tastatură de la câtă cafea beam. Îmi spuneam, ca toată lumea, că dorm eu în weekend.

Apoi, în noaptea aceea, m-am trezit și lângă mine era echipajul de pe ambulanță. Nu știam unde sunt, nu înțelegeam ce se întâmplă.

Toți medicii la care am ajuns mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte: trebuie să dormi. Odihna nu e opțională pentru tine.

Prima mea reacție a fost să refuz. Apoi mi-am zis: stai un pic, hai să pun frână și să văd ce se întâmplă cu mine, de fapt.

Am început să citesc. Din iunie 2013 am început psihoterapia și de atunci nu m-am mai oprit: programe de dezvoltare personală, formare în coaching, mindfulness, neuroștiință aplicată în coaching. Am înțeles că dependența mea de muncă avea o sursă, că stresul avea o sursă, iar apoi le-am luat pe rând.

Nu am ales somnul ca pe o nișă. Somnul m-a ales pe mine, în cel mai dur mod posibil.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

În clipa de față trăiesc exact acel moment. Am doi copii, unul de doi ani și două luni, celălalt de o lună și jumătate. Mi-am suspendat toate produsele și serviciile ca să reconstruiesc totul de la zero, în jurul somnului.

Sunt încă în perioada în care oamenii abia încep să afle de mine, iar cei cu care am lucrat deja mi-au dat un feedback foarte bun. Înțeleg din asta că, într-adevăr, ce fac ajută.

Din toamnă lansez un program pilot pentru îmbunătățirea somnului, sesiuni unu la unu cu un număr mic de persoane, și un instrument prin care oamenii își evaluează singuri calitatea somnului și primesc soluții personalizate. Nu liste plictisitoare de sfaturi. Ceva viu, care chiar răspunde.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Am renunțat la funcție și la salariu pentru liniște și echilibru.

Eram în București, plecasem definitiv din Constanța și primisem oferte bune. Din afară arăta ca o poziție la care mulți ar fi spus da fără să clipească. Eu am ales altfel: am pus înaintea funcției felul în care voiam să-mi trăiască trupul și mintea ziua de lucru.

Între timp, am acceptat oferta din partea direcției de personal civil a armatei Statelor Unite ale Americii.

A fost o decizie foarte bună, pentru că acolo se pune foarte multă valoare pe oameni. Lucrez tot în resurse umane și tot politici de HR construiesc, alături de oameni minunați din toată lumea, colegii fiind împrăștiați pe tot globul. Iar valoarea muncii noastre se vede inclusiv în felul în care oamenii trec prin procesul de recrutare.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Nu e neapărat un sfat, ci un mod de a fi: văd multe persoane în domeniu care încearcă să fie foarte „profi” și tocmai asta face procesul să devină impersonal. Eu prefer să fiu autentică. Prefer să greșesc și să recunosc că nu știu, decât să par super profesionistă și să fiu, de fapt, departe de persoana cu care lucrez.

Și mai e ceva care mă pune pe gânduri: obsesia pentru obiective. „Te ajut să-ți atingi obiectivele.” Am scris și eu asta și am promovat-o, pentru că exact așa definește coachingul Federația Internațională de Coaching. Dar depinde enorm cum punem în practică etapa aceasta de atingere a obiectivelor. Dacă obiectivul de atins într-un program de coaching devine o altă bifă, atunci bifa aceea pune și mai multă presiune, tocmai când, de cele mai multe ori, resursele sunt reduse. Din punctul meu de vedere, dacă abordarea e de tipul „bifă”, procesul te îndepărtează de tine, de autenticitate, de starea de prezență, iar rezultatul iese sub așteptări, deși nu era cazul. Lucrurile care contează într-adevăr se produc atunci când abordăm lucrurile dintr-o stare de prezență, fiind autentici, inclusiv conștienți de propriile limite.

Eu lucrez la intersecția dintre neuroștiință și practica de coaching, iar coachingul de somn cere și mai mult: somnologie, ca să înțelegi cum funcționăm și ce se poate schimba cu adevărat pentru omul care vine către tine. Exact de aceea mă deranjează superficialitatea: există un studiu cu un titlu pe care nu îl uiți, neurocoaching sau neuro-nonsens? Adică prostii ambalate în cuvinte științifice. Așa că mă întorc mereu la surse, la cercetare, la oameni care chiar studiază creierul, nu la ce sună bine pe Instagram.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Dacă sunt la laptop, îmi fac un plan, creez o strategie și văd că nu mă pot concentra și nu mai am idei, opresc tot ce fac. Iau o pauză. Mă răsfăț cu un desert. Și apoi, dacă simt că m-am liniștit, revin.

Ideea este să mă liniștesc, nu să mă agit mai tare. Cu alte cuvinte, evit să mă uit la televizor sau să intru pe rețelele de socializare. Pur și simplu mă reconectez cu mine și încerc să-mi golesc mintea.

Am învățat asta din proprie experiență, dar există și explicația: un creier în alertă nu are cum să genereze idei noi, pentru că e ocupat să te țină în siguranță. Nu te poți gândi mai bine forțând. Te poți gândi mai bine liniștindu-te întâi.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

Dacă vrea neapărat să îi cheltuiască, cu cei 50 de lei să-și cumpere ceva ce își dorește, ceva ce îi aduce bucurie. Ceva dulce, sau o cafea, orice îi face plăcere.

Și apoi să încerce să se conecteze cu sine: meditație, exerciții de respirație, o plimbare, orice îl ajută să revină la el și să-și elibereze mintea, cât se poate, astfel încât să iasă din acel blocaj sau să facă un pas înainte.

Respirația nu e o vorbă goală, apropo. Felul în care respiri schimbă concret ce se întâmplă în creierul tău. E printre cele mai ieftine și mai rapide instrumente pe care le avem și aproape nimeni nu îl folosește.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Un articol. Un studiu, de fapt, scris de un neurocercetător, care compara coachingul cu neuroștiințele.

L-am citit și mi-am zis: gata, asta vreau să fac. Vreau să fac coaching axându-mă pe ce ține de creier, de cum funcționează, de hormoni. Îmi amintesc și acum momentul.

Din el au ieșit toate: formarea de NeuroMindfulness coach, cursul de neuroștiința respirației, apoi Neuroscience Coaching Network, un program construit de o neurocercetătoare din Australia, unde ne-am strâns oameni din toată lumea și unde am rămas și după curs, pentru cercetări și resurse.

Înainte de el a fost o carte care mi-a explicat, prima, felul meu de a fi: „Personalitate Plus”, de Florence Littauer. Modul meu de a fi e definit de unul dintre cele patru profile de personalitate din carte, iar al meu e cel al unui melancolic perfect. Exact cum scrie și pe copertă: știind care e profilul tău de personalitate, îți e mai ușor să „îi înțelegi pe ceilalți, înțelegându-te pe tine”.

Ca să fiu sinceră până la capăt: nu citesc beletristică. Citesc psihanaliză, psihologie, neuroștiințe. Asta mă fascinează, creierul omului, atât partea psihologică, cât și hardware-ul.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Ce folosesc eu foarte mult și mă ajută este jurnalul. Nu scriu zilnic, însă scriu atunci când mă simt copleșită de gândurile pe care le am și nu pot să mă eliberez de ele doar printr-o simplă meditație sau printr-un exercițiu de respirație. Atunci scriu în jurnal, pun gândurile acolo și asta mă ajută să mă reconectez cu mine și să-mi regăsesc echilibrul interior.

E cel mai simplu lucru pe care îl recomand și clientelor mele: mintea care se învârte noaptea nu are nevoie de soluții, are nevoie să fie descărcată undeva. Foaia preia ce nu mai încape în cap.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

Din păcate, la această întrebare nu știu să răspund acum. Ține și de contextul în care mă aflu: fiind proaspăt mămică, singurul gânditor pe care îl urmăresc acum este bebelușul.

Dar dacă ar fi să indic o direcție, nu o persoană: comunitatea Neuroscience Coaching Network. Oameni din toată lumea care testează, cercetează și își arată reciproc ce funcționează cu adevărat. Acolo am acces la informații foarte valoroase, care mă ajută în munca mea. Nu intru des, iar când vreau să învăț ceva anume merg la un curs de perfecționare, citesc cărți și studii.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie a fost să plec definitiv din Constanța.

Sunt din Constanța. Plecasem la București, unde am studiat marketingul în cadrul Academiei de Studii Economice și unde mi-am început cariera în HR, din primul an de facultate, în 2006. Apoi m-am întors. Și iar am plecat. Și iar m-am întors. De trei ori, cred.

Menționez această decizie chiar dacă întrebarea se referă la ultimii trei ani, pentru că în ultimii trei ani am fost conectată în principal la misiunea de a deveni și de a fi mamă. Decizia de a pleca a făcut posibil tot restul.

După ce am avut acea experiență în care m-am trezit în miezul nopții cu echipajul de pe ambulanță lângă patul meu, îmi propusesem să nu mă mai suprasolicit niciodată. Am regresat. Am ajuns exact acolo de unde plecasem: muncă peste muncă. Iar prețul plătit era mult mai mare decât se vedea din afară: în viața personală, în sănătate, în tot ce rămânea pe dinafară.

Trebuie spus și de ce ajungeam mereu acolo. Toate firmele la care am lucrat erau în plină creștere, cu departamente subdimensionate, dar nici eu nu știam cum să fiu altfel. Voiam să fiu apreciată, voiam să arăt că pot. Eram încă în proces de tranziție către viața pe care o am acum, către resursele necesare pentru echilibrul interior pe care îl doresc tuturor din jurul meu. Nu existau roboți care să automatizeze procese, așa că îmi numărăm singură click-urile și îmi construiam formule în Excel ca să scot minute din fiecare proces. Sunt din generația aia. De acolo vine, de fapt, tot ce fac azi: nu m-am apucat de somn, m-am apucat de optimizare. Iar somnul s-a dovedit a fi cea mai neexploatată pârghie dintre toate.

Atunci am zis gata. Plec și nu mă mai întorc.

M-am văzut la cafea cu prietenele mele apropiate, care sunt puține, și le-am rugat să-mi scrie câteva rânduri în agendă, ca să am o amintire. Sunt romantică de fel. Mi-au scris. Am mai rămas doar cât să calculez salariile până pe zece ianuarie, pentru că eu mă ocupam și de partea asta la angajatorul la care eram în acel moment, apoi am plecat.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Pentru a avea curaj, trebuie mai întâi să fii vulnerabil.

Toată lumea spune că, pentru a avea curaj, trebuie să fii puternic. Însă cred că trebuie să fii vulnerabil, să-ți dai voie să greșești și să faci pasul către ceea ce ai de făcut. În felul ăsta dovedești că ai curaj, chiar dacă nu știi sigur că vei ajunge acolo unde îți dorești. Să faci pasul, să-ți dai seama că poți și să accepți că poți greși.

Am învățat asta devreme, acasă. A fost nevoie de mult efort ca să ajung aici, un efort pe care puțini îl văd din afară.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Este exact ceea ce fac acum, în clipa de față.

Mi-am suspendat toate produsele și serviciile ca să reconstruiesc totul în jurul somnului. Am renunțat să promovez ce vindeam înainte și mă concentrez pe a fi prezentă, pe a arăta ce valoare pot să aduc. Nu aștept să am cel mai bun produs de pe piață sau să fiu ridicată în slăvi că sunt cea mai bună. Merg înainte și construiesc, cu încredere.

Începutul e greu, nu are rost să pretind altceva. Dar am o experiență de viață pe care nu o are toată lumea și pe care nu aș fi vrut să o am. Odată ce am plătit pentru ea, măcar să folosească cuiva.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Dă-ți voie să greșești. Dă-ți voie să încerci. Și dă-ți voie să înveți. Pentru că din greșeli învățăm, greșelile ne fac să fim mai buni, poate mai puternici și, cu siguranță, mai conștienți de noi înșine.

Și îți las și o vorbă care îi surprinde pe oameni de fiecare dată când le-o spun: probleme să fie, că soluții găsim cu nemiluita.