A muncit până a ajuns la spital, iar consecințele le va purta toată viața. Astăzi îi învață pe alții să doarmă, pentru că ea nu are voie să uite nici măcar o noapte și pentru că a înțeles, pe pielea ei, un paradox: somnul de calitate ne ajută să ne trezim.
Răspunsurile Cristinei au venit prin înregistrare audio. Le-am transcris și le-am curățat de repetiții și ezitări firești vorbirii, păstrând intactă formularea și vocea ei. Te rugăm să le recitești și să confirmi că te regăsești în ele.
Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.
Ajut femeile să se regăsească pe sine, îmbunătățindu-și mai întâi somnul. Pentru că atunci când dormi cu adevărat, îți rămâne energie și pentru tine, și pentru familie, și pentru lucrurile mărunte care contează, de fapt, mai mult decât profesionalul: profesionalul, la un moment dat, se duce și rămâi doar cu experiența. Am creat pentru asta propriul meu instrument, Cercul Somnului, o hartă în care îți evaluezi întreaga viață prin prisma somnului. Pentru că, în definitiv, somnul de calitate ne ajută să ne trezim.
Am pornit de la explicația ta pentru vecinul de 60 de ani, am adăugat Cercul Somnului (instrumentul tău, care merită să fie în carte, nu doar în oferte) și am închis cu paradoxul care e, de fapt, titlul poveștii tale. De confirmat că te regăsești.
Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?
Două lucruri.
Primul: mi-e teribil de frică de urși. Fac atac de panică la propriu. Odată, pe Transfăgărășan, am văzut un urs de la adăpostul mașinii și tot am început să respir rapid și să plâng de teamă.
Al doilea e chiar motivul pentru care fac ce fac și e ceva ce nu am spus public până acum. Muncind foarte mult, m-am suprasolicitat până am ajuns la spital. M-am îmbolnăvit, iar consecințele le voi purta toată viața: boala mea este, într-un fel, incurabilă și trebuie să fiu mereu atentă la somnul meu. Nu am cum să dau timpul înapoi. Am ales, în schimb, să transmit mai departe tot ce am învățat, pentru că nu sunt singura care muncește așa. Sau care muncea. Eu mi-am schimbat modul de viață.
Și, ca să închei cu ceva mai vesel: prefer desenele animate, în special cele de la Disney, oricărui alt film. Cu înghețată.
Am păstrat urșii, am dat structură părții despre boală și am închis cu Disney și înghețata, ca răspunsul să respire după partea grea.
Ai spus chiar tu că detaliile despre boală nu apar nicăieri public, iar aici alegi să le spui. Confirmi că vrei acest nivel de dezvăluire în carte? Dacă preferi o formulare mai voalată („o problemă de sănătate cu care voi trăi toată viața”), funcționează la fel de puternic. Dacă o lași exact așa, îți spunem sincer: e cel mai puternic răspuns al tău, pentru că explică de ce ești tu cea potrivită să vorbești despre somn. Alegerea e complet a ta.
A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?
Momentul a fost spitalul.
Până atunci credeam că pot să duc orice. După, am înțeles că somnul nu e un lux, e infrastructura pe care stă totul: sănătatea, familia, cariera, mintea limpede.
Iar când m-am uitat în urmă, am realizat că nu pornesc de la zero. Anul acesta fac 20 de ani de când lucrez în resurse umane, în care am văzut de aproape ce face epuizarea din oameni. Și de vreo zece ani studiez tot ce ține de îmbunătățirea calității somnului, autocunoaștere și cultivarea stării de prezență. Nu am ales somnul ca pe o nișă. Somnul m-a ales pe mine, în cel mai dur mod posibil.
La înregistrare ai spus că nu ești sigură că înțelegi întrebarea, dar răspunsul tău adevărat exista deja, la întrebarea anterioară. L-am adus aici, unde îi e locul, și am legat spitalul de cei 20 de ani de HR și de cei zece de studiu. Fraza finală e concluzia care se desprinde singură din povestea ta.
Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?
În clipa de față cred că trăiesc exact acel moment. Am doi copii, unul are doi ani și două luni, celălalt o lună și jumătate. Și am decis să continui ceea ce vreau să fac.
Nu am încă venituri, dar am decis să continui, pentru că știu cu siguranță că voi aduce un plus de valoare extraordinar de mare oamenilor care vor ajunge să lucreze cu mine. Cei cu care am lucrat până acum nu sunt foarte mulți, fiind la început. Am 150 de ore de coaching. Dar de la cei cu care am lucrat am primit un feedback foarte bun.
„Nu am încă venituri, dar am decis să continui”, spus de o femeie cu un bebeluș de o lună și jumătate în brațe, e definiția literală a titlului acestei cărți. Nu se atinge nimic. E cel mai onest răspuns pe care l-am primit la această întrebare.
Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?
Ce m-a costat cel mai mult a fost momentul în care am decis să fac schimbarea pe plan profesional: am renunțat la funcția de management. Am renunțat la salariu.
Am ales în schimb un loc de muncă unde lucrurile sunt altfel. Unde se pune preț pe persoană, pe timpul personal, pe performanța adusă de calitatea vieții oamenilor, nu pe câte ore stai la birou.
Iar drumul ăsta m-a dus într-un loc pe care nimeni nu l-ar ghici: astăzi lucrez, ca civil, în cadrul armatei Statelor Unite.
A meritat extraordinar. A meritat să renunț la funcție, să renunț la salariu și să aleg un alt drum.
Am integrat jobul din cadrul armatei americane, pe care îl menționai doar în treacăt la altă întrebare. E contrastul pe care cititorul nu îl uită: sleep coach ziua, civil în armata SUA la job, iar aici demonstrează concret ce spui despre locurile unde omul contează.
Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?
Nu e neapărat un sfat, ci un mod de a fi: văd multe persoane în domeniu care încearcă să fie foarte „profi” și tocmai asta le face impersonale. Eu prefer să fiu autentică. Prefer să greșesc și să recunosc că nu știu, decât să par super profesionistă și să fiu, de fapt, departe de persoana cu care lucrez.
Și mai e ceva care mă zgârie pe urechi: obsesia pentru obiective. „Te ajut să-ți atingi obiectivele.” Îmi pare rigid. Obiectivul devine un task, iar task-ul te îndepărtează de tine, de autenticitate, de starea de prezență. Or, exact acolo se întâmplă lucrurile care contează.
Am integrat critica ta la adresa obsesiei pentru obiective, din răspunsurile de voce. E cea mai curajoasă poziție a ta, o critică adusă chiar industriei tale, și e exact permisiunea de care are nevoie cititoarea ta epuizată de bifat task-uri ca să te aleagă pe tine.
Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?
Dacă sunt la laptop, îmi fac un plan, creez o strategie și văd că nu mă pot concentra și nu mai am idei, opresc tot ce fac. Iau o pauză. Poate mănânc ciocolată, că îmi place ciocolata. Și apoi, dacă simt că m-am liniștit, revin.
Ideea este să mă liniștesc, nu să mă agit mai tare. Adică nu mă apuc să mă uit la televizor sau să intru pe Facebook. Pur și simplu stau cu mine și încerc să-mi golesc mintea.
„Ideea este să mă liniștesc, nu să mă agit mai tare” e distincția pe care majoritatea oamenilor o ratează când sunt blocați.
Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?
Cu cei 50 de lei, să-și cumpere ceva ce își dorește, ceva ce îi aduce bucurie. Ceva dulce, sau o cafea, orice își dorește persoana respectivă.
Și apoi să încerce să se conecteze cu sine: meditație, exerciții de respirație, o plimbare, orice o ajută să revină la sine și să-și elibereze mintea, cât se poate, astfel încât să iasă din acel blocaj sau să facă un pas înainte.
Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?
O carte: Personalitate Plus. Am plâns când am citit-o, deși e o carte de business și nu ar trebui să te facă să plângi.
Definește patru tipuri de personalități și mi-am dat seama că felul în care sunt eu e în regulă. Mi-a dat încredere în mine. Până atunci mă gândeam că ceva nu e în regulă cu mine. O citisem și cu mult timp în urmă, ce-i drept, când nu eram suficient de matură nici profesional, nici emoțional.
Dar atunci mi-am dat seama că există mai multe tipuri de oameni, că tipul în care mă încadrez eu este normal și că pot profita de tipologia personalității mele ca să fac lucruri mărețe. Printre care și ceea ce fac acum. Conform acestei cărți, mă încadrez în melancolicul perfect, ceea ce înseamnă că pot ajuta cu ușurință persoanele să ajungă la obiectivele pe care și le propun.
„Am plâns când am citit o carte de business” e o mărturisire dezarmantă și memorabilă.
Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?
Ce folosesc eu foarte mult și mă ajută este jurnalul. Nu scriu zilnic, însă scriu atunci când mă simt copleșită de gândurile pe care le am și nu pot să mă eliberez de ele doar printr-o simplă meditație sau printr-un exercițiu de respirație. Atunci scriu în jurnal, pun gândurile acolo și asta mă ajută să revin cu picioarele pe pământ.
Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?
Din păcate, la această întrebare nu știu să răspund acum. Ține și de contextul în care mă aflu: fiind proaspăt mămică, singurul gânditor pe care îl urmăresc acum este bebelușul.
Nu schimba nimic aici. E cel mai fermecător răspuns din tot volumul și spune despre tine, în două rânduri, mai mult decât ar spune orice listă de mentori.
Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?
Am menționat mai sus că am decis să renunț la joburile din corporații. M-am mutat din București în Constanța, după ce am tot făcut naveta între cele două, iar ultima dată când am plecat spusesem că nu mă mai întorc niciodată în Constanța. Eu sunt din Constanța, plecasem la București, unde am studiat, unde mi-am început cariera în HR și unde am studiat și marketingul la ASE.
Decizia a fost luată acum șase ani, dar o menționez pentru că este cea mai importantă, având în vedere că în ultimii trei ani m-am ocupat de băiețelul cel mare.
Am renunțat la joburi din corporații care erau plătite mult mai bine decât ce am ales eu în Constanța. Însă exploatarea era de n ori mai mare decât la jobul pe care îl am în prezent.
Jobul pe care l-am ales este unul deosebit: am ales să lucrez pentru armată, în cadrul armatei Statelor Unite, ca civil, bineînțeles. A fost o decizie foarte bună din punctul de vedere al solicitării la locul de muncă, pentru că se pune foarte multă valoare pe oameni.
„Ultima dată când am plecat, spusesem că nu mă mai întorc niciodată în Constanța” e exact genul de detaliu care face o poveste adevărată.
Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?
Pentru a avea curaj, trebuie mai întâi să fii vulnerabil.
Toată lumea spune că, pentru a avea curaj, trebuie să fii puternic. Însă cred că trebuie să fii vulnerabil, să-ți dai voie să greșești și să faci pasul către ceea ce ai de făcut. În felul ăsta dovedești că ai curaj, chiar dacă nu știi sigur că vei ajunge acolo unde îți dorești. Să faci pasul, să-ți dai seama că poți și să accepți că poți greși.
Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?
Este exact ceea ce fac acum, în clipa de față.
Am renunțat să promovez produse contra cost și mă axez foarte mult pe a-mi crește vizibilitatea, pe a fi prezentă, pe a arăta ce valoare pot să aduc. Lucrez, îmi fac planuri și strategii ca să mă fac vizibilă. Nu aștept să am cele mai bune produse de pe piață sau să fiu ridicată în slăvi că sunt cea mai bună. Merg înainte și îmi construiesc imaginea, cu încredere.
Răspunsul e cu atât mai credibil cu cât nu e teoretic. Chiar acum, în timp ce cititorul te citește, tu faci exact ce descrii.
Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?
Dă-ți voie să greșești. Dă-ți voie să încerci. Și dă-ți voie să înveți. Pentru că din greșeli învățăm, greșelile ne fac să fim mai buni, poate mai puternici și, cu siguranță, mai conștienți de noi înșine.
Și îți las și o vorbă de-a mea, care îi surprinde pe oameni de fiecare dată când le-o spun: probleme să fie, că soluții găsim cu nemiluita.
Am adăugat vorba ta ca ultimă frază în carte. E singurul loc din capitol unde ți se aude umorul, e memorabilă și optimistă, exact tonul cald pe care îl vrei peste tot.
„Probleme să fie, că soluții găsim cu nemiluita.”